user preferences

De ce nu sunt pacifist

category internaţional | the left | opinion/analysis author Tuesday January 17, 2012 09:29author by Wayne Price Report this post to the editors

Revoluţiile folosesc întotdeauna elemente a ceea ce este de altfel privit ca “nonviolenţa”. Luptele revolutionare revoluţionare includ greve şi alte acţiuni de masă, care sunt deseori neinarmate, cel puţin la început. [English]
cntfai.jpg


Revoluție, Violență și Nonviolență

De ce nu sunt pacifist


În timp ce pacifiștii absoluți sunt o mică minoritate din populația generală, ei reprezintă o mare proporție dintre anarhiști. Pacifiștii sunt categoric împotriva războiului sau a oricărei alt tip de violență în masa, în nici o împrejurare, chiar și în apărare față de invazie militară sau pentru a face o revoluție democratică. Bineînțeles, mulți pacifiști sunt deasemenea anarhiști – fiind împotriva armatelor, se opun deasemenea poliției. Se spune în glumă (nu cunosc cât adevăr se regăsește) că în timpul retragerii pacifiștilor de la War Resisters League, se juca softball între anarhiști și membrii ai Partidului Socialist.

La inceput am devenit anarhist datorită tendinței anarho-pacifiste. Îl admiram pe pacifistul Paul Goodman, care a fost probabil cel mai influent anarhist din anii 60. Deasemenea admiram pacifiștii radicali ca și A.J. Muste, David Dellinger, David McReynolds, și Bayard Rustin. Aceștia combinau pacifismul cu o critică radicală, poate chiar revoluționară, a capitalismului și a razboiului etatist. Am studiat Gandhi, care nu a fost un anarhist (a condus o mişcare pentru un stat naţional in India), dar a fost un descentralist.

Nu e de mirare că foarte mulți buni radicali sunt atrași de pacifism și de programul său nonviolent. Istoria războiului a ajuns la punctul culminant datorită potențialului de război nuclear. Omenirea trebuie sa gaseasca o modalitate de a sfârşi războiul, dacă dorește să supraviețuiască. Istoria revoluțiilor violente a produs câștiguri, dar a continuat să lase omenirea cu societăți conduse de minorități care exploateaza muncitorii și conduc razboaie de exterminare. Tacticile “teroriste“ de violență ale grupurilor mici, de aşa zisi eroi revoluționari în devenire au avut puțin impact, in afara de cel care permite creșterea represiunii de stat.

Dar în cele din urmă am fost convins că pacifismul (și versiunea anarhismului care îl acompania) nu e sufficient pentru a face revoluția de care este nevoie – dar îi respect pe cei ce cred diferit. Nu împărtășesc punctul de vedere al lui Ward Churchill (1998, Pacifism ca Patologie, Winnipeg: Arbeiter Ring), care susține că o convingere politică în pacifism este o boală psihică.

Respingerea pacifismului nu înseamnă că sunt “pro“ violență. Personal urăsc violența, ca majoritatea oamenilor sănătoși. Doar ca 99,99% din populație, cred că uneori violența este justificată, în special în apărarea împotriva violenței altora. Cred că exista două deficiențe programatice de bază în pacifism: nonviolența nu funcționează întotdeauna și unele conflicte sunt ireconciliabile.

Nonviolența nu funcționează întotdeauna

Pacifiştii susţin că, dacă negocierile eşuează, este posibil să se utilizeze tehnici de nonviolentă în masă. Acestea includ greve, boicoturi, proteste, pichetări, demonstraţii şi alte forme de nesupunere civică. În nonviolenţa de masă, activiştii permit să fie arestaţi sau bătuţi de către poliţie sau armată, însă nu riposteaza in nici un fel. “Dacă sângele fie vărsat, lăsaţi-l să fie sîngele nostru.” Se presupune ca acest lucru duce la cucerirea adversarului, deoarece prin acest fel bunătatea omului poate fi atinsă. Mai puţin evidenţiat este faptul că aceasta cuprinde o anumită utilizare a puterii: boicoturile şi grevele provoca pierderi financiare oamenilor de afaceri şi îi constrânge sa faca unele lucruri pe care nu au vrut sa le faca. În mod similar, brutalitatea împotriva demonstranţilor paşnici, în cazul în care este reportat pe scara larga, pot apela la oameni cumsecade din alte părţi, făcând de rusine guvernul, şi cauzând forţe exterioare să exercite presiuni asupra puterilor locale (în cazul în care poliţia locală sau alte forte ar putea la fel de repede masacra poporul).

Aceste tehnici functionează câte o dată. Problema este că acestea nu funcţionează tot timpul. Pacifiştii nu spun, sa luam în considerare folosirea tacticilor nonviolente, când putem, sau cât de mult posibil. Pacifiştii spun, doar tactici nonviolente ar trebui să fie utilizate. Auto- apărarea violentă nu ar trebui să fie utilizată. Pentru a infirma pacifismul nu este necesar a demonstra că nonviolenţa nu funcţionează, doar a demonstra că nu funcţionează tot timpul, că uneori lupta armată este necesară.

Tacticile nonviolente vor eşua atunci când se confruntă cu un duşman nemilos . Gandhi a sugerat că evreii ar fi trebuit să folosească nonviolenţa împotriva naziştilor. Acest lucru ar fi fost inutil. Holocaustul putea fi împiedicat doar printr-o revoluţie a muncitorilor în Germania. În schimb, a fost în cele din urmă încheiat prin victoria militară a Aliaţilor. În mod similar, o ocupaţie nazistă a Indiei – sau o invazie japoneza, care putea să se fi întâmplat, l-ar fi ucis pe Gandhi şi pe membrii Congresului National Indian. De asemenea, metodele non-violente necesită publicitate, astfel încât restul lumii ştie de ele şi pot pune presiune asupra abuzantilor. Naziştii sau Japonia Imperială nu ar fi lăsat campaniile non-violente să fie raportate. Gandhi şi Nehru ar fi dispărut fără sa stie nimeni. Acelaşi lucru poate fi spus de metodele non-violente atunci când sunt utilizate împotriva altor regimuri nemiloase şi secretive.

Cele două campanii nonviolente faimoase sunt: lupta pentru independenţa Indiei şi mişcarea pentru drepturile civile ale afro-americanilor. În India, mişcarea a reuşit, datorită slăbiciunii imperialiştilor britanici. În trecut, au fost dispuşi să masacreze pur şi simplu indienii, aşa cum au făcut cu masacrul de la Amritsar (prezentată în filmul “Gandhi”). Dar acestia erau înlocuiti de către SUA (şi Uniunea Sovietică), ca imperialiştii lumii. Numai aveau puterea sau bogăţia de a deţine India. Armata japoneză i-a înmuiat în al doilea război mondial. Dacă ar fi reprimat mişcarea lui Gandhi, ei ştiau că s-ar fi confruntat cu o luptă armată în locul ei (la urma urmei, revoluţia chineză se întâmplă alături). În cele din urmă, ei ştiau că problema nu a fost totul-sau-nimic pentru capitalismul britanic; după obţinerea independenţei au avut mai multe investiţii în India decât înainte.
Nonviolenţa a functionat în lupta afro-americană pentru drepturi civile, deoarece sudul a fost parte a Statelor Unite mai mari. Capitaliştii naţionali, în timp ce nu erau susţinătorii persoanelor de culoare, nu avea nevoie esenţială în segregarea rasială din sud. Politicienii naţionali au fost stânjeniţi pe plan internaţional concurand cu comunistii. Pe plan internaţional şi intern pretenţia acestora pentru “democraţie” şi “libertate” erau minciuni. Astfel încât au pus presiune pe rasiştii din sud să puna sfarsit legilor Jim Crow. Afro-americanii au rămas în partea de jos a societăţii americane, dar au fost eliberaţi de segregare juridică. Dar dacă rasiştii din sud erau lasati necontrolati de către forţele naţionale, ar fi inecat mişcarea nonviolentă în sânge.

Nonviolenţa a fost întotdeauna limitată. Demonstranţii non-violenti deseori, erau protejaţi noaptea de localnicii de culoare, inarmati cu pusti ce isi patrulau cartierele. După cum am menţionat, boicoturile şi grevele , de asemenea, erau mijloace de constrângere împotriva structurii puterii locale, nu doar ca mijloace de a face apel la conştiinţa lor. Eforturile de a utiliza instanţele judecătoreşti şi pentru a obţine legi aprobate, sunt văzute ca non-violente, pentru că suntem învăţaţi să ignorăm violenta statului. De fapt, hotărârile instanţelor in privinta aplicarii legilor împotriva discriminării functioneaza numai în cazul în care sunt susţinute de puterea armată a statului. Acest lucru a devenit evident atunci când guvernul federal a trebuit sa apeleze la Garda Naţională pentru a integra colegiile si scolile.

Un exemplu a fost în Africa de Sud după al doilea război mondial. Cum părţi din Africa si-au câştigat independenţa, Afrikanerii au impus un sistem de apartheid privind negrii din Africa de Sud. Negrii au organizat o mişcare de masă nonviolentă. Regimul de apartheid a reprimat brutal mişcarea, doborând demonstranţii în sânge rece la Sharpesville şi în alte parti. Mişcarea a fost dezorganizată şi condusa underground. Nelson Mandela şi alţii au trebuit să renunţe la nonviolenţă în favoarea luptei armate. Sistemul a mai durat zeci de ani până când slăbiciunea economică, combinată cu o revoltă violentă a forţat guvernanţii să renunţe la apartheid (deşi au păstrat sistemul capitalist în care muncitorii de culoare rămân asupriţi şi exploataţi). Africa de Sud a demonstrat că o structură de putere suficient de nemiloasă poate învinge metodele nonviolente.

Unele lupte trebuie să fie combătute.

Unele conflicte sociale sunt pur şi simplu ireconciliabile. Cele două părţi nu pot ajunge la o înţelegere. Inamicul nu poate fi câştigat , cu excepţia cazurilor a unor indivizi izolati pe aici pe acolo. În India şi sudul american, au existat schimbări politice, dar capitalismul nu a fost contestat. Acest lucru a fost valabil chiar şi in Africa de Sud. A fost de asemenea adevărat cu privire la schimbările din Europa de Est şi fosta Uniune Sovietică. Bogaţii au păstrat cea mai mare parte din avere si din putere (birocraţii comunişti au devenit capitalişti privaţi). Ei au fost dispusi, atunci când a fost necesar, să efectueze modificări care nu au luat dreptul lor de control şi proprietate asupra economiei. O revoluţie socialistă ar fi destul de diferita. Muncitorii ar lua avuţia totală, puterea, şi poziţia clasei conducătoare. Clasa capitalista sa educat ca atare, ca ea reprezinta pe Dumnezeu si civilizatia. Aceasta consideră că reprezintă legea si ordinea, împotriva haosului si barbariei. Aceasta nu va permite în sine să fie uşor răsturnata. Aceasta va lupta cu cea mai feroce brutalitate barbară. În acest moment, clasa conducătoare americana sprijină dictaturi peste tot în lume, şi duce razboaie împotriva oamenilor din mai multe ţări. Nu ar face mai puţin în interiorul Americii de Nord în cazul în care simţea că este necesar. Precum ascensiunea nazismului german sau lovitura de stat a lui Pinochet în Chile, clasa capitalistă este capabilă să rastoarne democraţia sa limitată, chiar şi cu înlocuirea acestuia cu represiunea cea mai oribilă. Nu trebuie să subestimăm josnicia clasei capitaliste a marilor state imperiale.

Astfel de represiune nu poate fi evitată prin nici o încercare de reconciliere umanistă sau creştină. Eu nu susţin nici un fel de violenţă prematură sau minoritară. Dar în cele din urmă va fi o confruntare între oamenii muncii şi capitaliştii, alaturi de agenti lor. În ţara mea, Statele Unite ale Americii (şi în ţările similare), prevad una din cele două rezultate pentru o revoluţie. Una dintre ele este faptul că o revoluţie ar putea fi un conflict deosebit de sângeros, un război civil vicios. La urma urmei, SUA are o clasă de mijloc mare şi un strat de bine platit a muncitorilor, cu tradiţiile patriotismului, superstiţiilor religioase, rasismului şi sexismului, precum şi o clasa condcatoare reactionara deja mentionata. Astfel de forţe se pot opune unei rebeliuni muncitoreşti până la capăt. Ar putea fi necesar pentru rebelii din SUA de a aduce o armată revoluţionară din Mexic.

Pe de altă parte, este posibil ca o revoluţie americana ar putea fi destul de paşnică şi aproape nonviolentă. Spre deosebire de multe alte ţări, marea majoritate a oamenilor din SUA sunt din clasa muncitoare (probabil 80%). Cei mai multi din gradele militare sunt din clasa muncitoare. Unitatea în rândul muncitorilor, precum şi alte grupuri asuprite, ar putea preveni atâta violenţă. Mai ales dacă revoluţiile au fost încununate de succes în alte ţări, clasa conducătoare şi agenţii acestuia ar putea fi demoralizaţi şi mai uşor de răsturnat. Dar chiar şi în cazul preferat, violenţa va fi menţinută la un nivel minim tocmai dacă suntem pregătiţi, organizati, şi uniti. Cu cat este clasa noastra mai pregatita sa se apere , cu atât mai probabil inamicul va fi demoralizat si va renunta cu usurinta. Şi dacă un conflict armat devine inevitabil, ca prima posibilitate, atunci, evident, va fi mai bine ca au fost pregătiti. In orice caz, este mai bine pentru muncitori si cei asupriti sa nu aibe iluzii asupra naturii paşnice a inamicului capitalist.

Revoluţiile folosesc întotdeauna elemente a ceea ce este de altfel privit ca “nonviolenţa”. Luptele revolutionare revoluţionare includ greve şi alte acţiuni de masă, care sunt deseori neinarmate, cel puţin la început. De asemenea, revoluţiile încerca întotdeauna să câştige trupele de pe cealaltă parta a baricadei (şi nici o revoluţie viitoare nu va reuşi fără cucerirea trupelor armatei ), precum şi a ridica moralul trupelor, în orice armată revoluţionară. Revoluţiile încearcă să câştige populaţia din spatele trupelor contrarevoluţionare, precum şi să încurajeze populaţia de pe partea revoluţionară. Revoluţiile încearcă să demoralizeze nucleul forţelor contrarevoluţionare întărite. Aceste efecte sunt realizate de propagandă, dar mai mult prin politica. Greve, propagandă, şi mutari politice sunt toate parte din orice luptă revoluţionară – dar acestea nu sunt suficiente. De exemplu, trupele nu vor veni uşor de partea muncitorilor. La urma urmei, aceasta este o chestiune foarte serioasă pentru soldaţii , neascultare de ofiţerii lor – ei pot fi împuşcaţi. Trupele rebele trebuie să creadă că oamenii sunt pregătiţi să meargă până la capăt, pentru a ii proteja printr-o revoluţie reuşită. Metodele non-violente pot fi utilizate, dar nu sunt suficiente. Noi anarhiştii dorim o lume fără război sau orice fel de violenţă. Dar sa ajungem acolo va trebui să fie o revoluţie socială pentru a schimba complet societătea. Vom incerca sa mentinem violenţa revoluţionară la un nivel minim, însă natura brutală a clasei capitaliste va necesita cel puţin ameninţarea violenţei de masă

Wayne Price

This page has not been translated into Catalŕ yet.

This page can be viewed in
English Italiano Deutsch
© 2005-2024 Anarkismo.net. Unless otherwise stated by the author, all content is free for non-commercial reuse, reprint, and rebroadcast, on the net and elsewhere. Opinions are those of the contributors and are not necessarily endorsed by Anarkismo.net. [ Disclaimer | Privacy ]