user preferences

New Events

Iberia

no event posted in the last week

Upcoming Events

Iberia | Istoria

No upcoming events.

Rezistenţa Spaniolă în Franţa (1939-1945)

category iberia | istoria | opinion/analysis author Tuesday December 11, 2012 04:40author by Steven Report this post to the editors

Aceşti militanţi ai clasei muncitoare, care au luptat cu arma în mână împotriva Fascismului şi Capitalismului pentru 10-20 de ani merită mai mult decât o amintire, deşi şi aceasta le-a fost interzisă. Lupta pentru care ei şi-au dat viaţa nu s-a sfârşit – ne rămâne nouă datoria să o continuăm şi să păstrăm mereu aprinsă flacăra rezistenţei lor.
spanish_maquis_in_la_tresorerie.jpg

„Câte pământuri picioarele mele au bătut şi ochii mei au văzut! Ce de scene teribile ale dezolării şi ale morţii am văzut în acei ani de război continuu. Circumstanţe potrivnice ne-au făcut pe noi, anti-militariştii, cei mai experimentaţi soldaţi în luptă ai armatelor Aliate.” (Murillo de la Cruz)

Numeroase mituri şi controverse încă există despre Rezistenţa Franceză din timpul celui de-al doilea război mondial. Linia „oficială”, din punctul de vedere al gaulliştilor, dă o mare importanţă anunţului radiofonic al lui Charles de Gaulle din 18 iunie 1940, prin care poporul francez era chemat să continuie lupta împotriva germanilor. Dar cel puţin pentru o componentă majoră a Rezistenţei, lupta armată nu a început pe 18 iunie 1940, ci pe 17 iulie 1936. Este puţin cunoscut faptul că 60.000 de exilaţi spanioli au luptat alături de Rezistenţa franceză, alături de alte mii de spanioli care au luptat în cadrul Armatei Franceze Libere. Acest articol aduce un omagiu eroilor uitati ai Rezistenţei Spaniole şi cercetează originile mai îndepărtate şi dezvoltarea Rezistenţei Franceze.

ÎNFRÂNGERE, EXIL ŞI PRIZONIERAT

Victoriile fasciste din Spania au dus la mai multe valuri de refugiaţi care au trecut graniţa cu Franţa. Până în iunie 1938, circa 40-45.000 de refugiaţi trecuseră în Franţa, ceea ce a determinat pe alarmatul guvern al Franţei să decidă închiderea frontierei. Chiar şi aşa, după căderea Cataloniei în ianuarie 1939, un val uman imens s-a revărsat spre nord. În urma oamenilor, venea Armata Republicană, aflată în retragere, urmată de o ariergardă formată din Divizia 26 (Coloana lui Durruti) şi elemente ale Armatei de pe Ebro. Presa de dreapta din Franţa a devenit aproape isterică, cu titluri mari pe prima pagină de genul „SE VA REORGANIZA ARMATA REVOLUŢIONARĂ ÎN FRANŢA?” şi „ÎNCHIDEŢI GRANIŢELE BANDELOR ARMATE ALE F.A.I. ŞI POUM”. Oricum, o dată cu căderea iminentă a oraşului Figueras în mâinile lui Franco, stânga franceză şi sensibilitatea umanitară au prevalat, iar graniţa franceză a fost redeschisă pentru a permite sutelor de mii de civili şi combatanţi să intre în Franţa.

Populaţia din Departamentul Pirineilor Orientali s-a dublat datorită influxului de spanioli. Trupele franceze din zonă au fost întărite şi au fost aduse alte ajutoare în momentul în care Divizia 26 a ajuns la graniţă. Antonio Herrero, unul din membrii ei, îşi amintea că „eram consideraţi unii dintre cei mai periculoşi refugiaţi”. O parte din opinia publică franceză se temea de altfel că „roşii” şi „anarhiştii” vor aduce revoluţia socială în Franţa.

În timp ce scăpaseră de armatele lui Franco, refugiatilor nu li se permitea să fie liberi. Ei au fost închişi în lagăre de concentrare pe plăjile de la Argeles-sur-mer, St.Cyprien şi Barcares, înconjuraţi de sârmă ghimpată şi ţăruşi. Poliţia franceză îi vâna pe cei care scăpau din lagăre. Adăposturile, proviziile şi îngrijirea medicală era aproape inexistentă în lagăre. Era interzisă distribuirea ziarelor de stânga (nu însă şi a celor de dreapta). Şi mai mult, cei catalogati drept „criminali” sau „radicali” erau duşi în lagăre speciale, precum fortăreaţa de la Collioure şi lagărul de la Le Vernet. Aici, comuniştii şi anarhiştii erau ţinuţi ca prizonieri într-un regim de muncă silnică. Cei care au trăit experienţa acestor lagăre, mai târziu, şi-au amintit că acestea, deşi nu erau locuri de exterminare în masă, se asemănau în foarte multe privinţe cu lagărele de concentrare naziste.

Guvernul francez a încercat să încurajeze repatrierea, atât în mod voluntar, cât şi cu ajutorul ameninţărilor. Dar în decembrie 1939 încă mai erau în lagărele franceze cca. 250.000 de spanioli. Munca în construcţii le îmbunătăţise cât de cât condiţiile din lagăre, deşi hrana, sănătatea şi asistenţa medicală avea lipsuri mari. Spaniolii au încercat să se organizeze colectiv cât mai bine prin intermediul grupărilor principale politice.

BLITZKRIEG & REGIMUL DE LA VICHY

Cu un război european general iminent şi recunoscând numeroasa mână de muncă calificată industrială şi agricolă închisă pe plaje, Franţa le-a oferit posibilitatea exilaţilor spanioli de a părăsi lagărele începând cu aprilie 1939. Dar numai cu condiţia să obţină un contract individual de muncă la patronii/fermierii locali sau să se înscrie în „companiile muncitoreşti” (batalione de muncă), în Legiunea Străină sau în armata franceză. Deşi prima opţiune era cea de preferat, aproape 15.000 de spanioli s-au înrolat în Legiunea Străină, inclusiv elemente din Divizia 26 (Coloana lui Durruti), cărora li se oferiseră posibilitatea aceasta sau repatrierea forţată.

Astfel, numeroşi exilaţi spanioli s-au găsit la capătul ascuţi al blitzkrieg-ului lui Hitler în 1940. Peste 6.000 de spanioli au murit în război înainte de Armistiţiu, iar 14.000 au fost făcuţi prizonieri. Spaniolii capturaţi de nazişti n-au fost trataţi ca prizonieri de război, ci au fost trimişi direct în lagărele de concentrare, mai ales în cel de la Mauthausen. Din 12.000 de spanioli aflaţi în acel loc al morţii, doar 2.000 au reuşit să supravieţuiască până la eliberare. Alţi spanioli, care au servit în armata franceză, au luptat în Norvegia, ca parte a forţei expediţionare trimise la Narvik şi Trondheim. S-au distins datorită curajului lor, însă au plătit un preţ greu. Din 1.200 au supravieţuit doar 300.

După intrarea triumfală a armatei germane în Paris, la 14 iunie 1940, Franţa s-a împărţit în două zone – zona ocupată şi cea neocupată. Ultima, care cuprindea centrul, sudul şi coasta mediteraneană, era guvernată de la Vichy de guvernul mareşalului Petain. La început, mulţi au văzut în Petain un salvator naţional, care a salvat ţara de la umilinţa înfrângerii totale. Dar regimul de la Vichy nu numai că a dus o politică de co-existenţă şi colaborare cu naziştii, dar a avur şi numeroase trăsături caracteristice unui regim fascist. Aşa-numita „Revoluţie Naţională” a lui Petain s-a desfăşurat sub sloganul „Muncă, Familie, Patrie” şi a urmărit o politică naţionalistă şi autoritară.

În august 1940, toate sindicatele au fost dizolvate şi înlocuite cu structurile corporate „organice” ale patronilor şi muncitorilor favorizate de fascism. Modelul acestei strategii erste uşor de identificat în Italia, în Spania (de altfel, relaţiile cordiale cu Franco au fost repede stabilite) şi Portugalia, iar în aceste ţări suportul pentru „revoluţia naţională” a venit mai ales din partea claselor mijlocii şi mari, din partea micilor industriaşi şi bancheri, din partea afaceriştilor locali şi ai proprietarilor de pământ, din partea celor care erau implicaţi în profesii importante. Astfel de susţinători au fost repede instalaţi în aproape fiecare nivel al administraţiei. Viaţa de familie şi cea ţărănească au fost idealizate, iar Biserica Catolică a devenit un model moral, care implica valori comunale şi supunere. Au fost înfiinţate tabere de tineret şi militare. De asemenea, au fost stabilite liste de proscrişi – mai ales din comunişti, socialişti, etc. – unii fiind propuşi pentru arestare imediată, alţii urmând a fi arestaţi la primul semn de ameninţare al ordinii publice.

Regimul de la Vichy va colabora activ la alegerea ostaticilor şi a forţei de muncă pentru germani, arestând pe cei ce rezistau şi deportându-i pe evrei. SS-ul şi Gestapo-ul au stabilit uşor contacte cu antisemiţii şi fasciştii francezi, de la care primeau informatii despre stângişti şi evrei. Nu a apărut însă nici un partid fascist, mai ales că Hitler nu dorea o revigorare a naţionalismului francez. Dar membrii ai partidului fascist P.P.F. au fost trimişi să lupte (şi au murit) pe frontul din Rusia, iar în interior au fost folosiţi ca forţe paramilitare împotriva Rezistenţei.

Dar cea mai importantă formaţiune a fost MILICE (Miliţia) – formată în ianuarie 1943 din asociaţia de veterani – Legion des Anciens Combattants (Legiunea Vechilor Combatanţi) de Joseph Darnard, ministru în guvernul de la Vichy responsabil cu forţele interne ale legii şi ordinii. Miliţia – avangarda paramilitară a „revoluţiei naţionale”, a devenit o forţă puternică cu 150 000 de membrii, care acţiona ca un auxiliar al SS-ului şi Gestapo-ului şiera caracterizată de stilul fascist al regimului de la Vichy. Până în 1944 a fost singura forţă pe care s-au putut baza germanii în Franţa. Cei mai mulţi miliţieni au fost executaţi sumar de Rezistenţă cu puţin inainte sau imediat după Eliberare. O meritau cu prisosinţă.

REZISTENŢA

Mulţi francezi şi-au dat seama foarte greu de adevărata ideologie şi natură a ocupaţiei naziste şi a acoliţilor acesteia de la Vichy. În afară de o demonstraţie la Paris pe 11 noiembrie 1940 şi o grevă impresionantă a minerilor condusă de comunişti, nu a prea existat o confruntare publică cu nemţii în primii 2 ani de la înfrângere.

Faimosul apel radio al lui De Gaulle a fost doar unul dintre cele câteva puncte de început ale rezistenţei. De fapt, până în 1942, De Gaulle nu a fost un personaj important. Deşi era sprijinit de Churchill, americanii erau mai interesaţi să câştige colaborarea comandanţilor francezi ai regimului de la Vichy din Algeria. De Gaulle nici măcar nu a fost informat de planurile Aliaţilor în legătura cu Operaţiunea Torţa – debarcarea în Algeria. A trebuit să se zbată puţin pentru a-şi consolida poziţia. Pentru a face acest lucru a căutat să-şi înteţească legăturile cu Rezistenţa în 1942 şi a trebuit să recunoască de facto atât diversitatea, cât şi independenţa grupurilor de rezistenţă şi importanţa comuniştilor.

Partidul Comunist Francez a fost tare surprins de pactul de neagresiune încheiat în august 1939 între Hitler şi Stalin, iar apoi a fost declarat ilegal de regimul de la Vichy. Acest lucru înseamnă că din punct de vedere organizaţional el a jucat un rol minor în primele acţiuni ale Rezistenţei, deşi militanţi individuali au fost implicaţi de la început, cum a fost şi în cazul grevei minerilor. Numai după invadarea URSS-ului de nemţi PCF s-a putut regrupa – însă în curând a devenit un element important – din punct de vedere politic, tactic şi organizaţional – al Rezistenţei.

La începuturile sale, Rezistenţa s-a dezvoltat de jos în sus. „Rezistenţa timpurie nu a fost reprezentată de fapt decât de iniţiative secrete ale unor indivizi şi grupuri mici…” Primele acte de rezistenţă au fost în general graffiti-uri. De exemplu, din inversarea declaraţiei germane conform căreia pentru un german mort vor fi executaţi 10 francezi a ieşit „Pentru fiecare francez ucis, vor fi executaţi 10 germani!”, sau pur şi simplu inversarea sau îndepărtarea indicatoarelor pentru a induce în eroare pe inamic. La fel de important a fost şi faptul că o dată cu crearea unui grup nou se produceau şi se distribuiau în mod clandestin broşuri şi ziare ilegale. Această propagandă a dus la realizarea unei solidarităţi în atitudine, reuşindu-se unirea actelor de rezistenţă individuale.

Aceste mici grupuri de indivizi cu vederi apropriate au evoluat apoi în mişcările mai largi de luptă armată şi sabotaj şi în reţelele foarte ramificate care au realizat drumuri pentru evadări sau colectau informaţii despre germani. În nord, acestea au avut de suferit o cruntă represiune din partea Gestapo-ului, dar în sud aceste mişcări s-au putut dezvolta mai mult. Acest lucru a fost posibil atât datorită factorilor geografici, cât şi faptului că această zonă nu s-a aflat sub controlul germanilor până în noiembrie 1942. Totuşi, a existat şi un alt factor vital – spaniolii.

Regimul de la Vichy a dorit să beneficieze de marea forţă de lucru spaniolă care se afla în sud, astfel că s-au pus bazele la Travailleurs Etrangers (T.E. – Muncitorii Stăini), de fapt corpuri de muncă forţată alcătuite din 2 – 5000 de bărbaţi. Până la sfârşitul lui 1940, peste 220000 de spanioli au fost forţaţi să muncească pentru întreprinderi franceze şi germane în Franţa. Dar pentru autorităţile de la Vichy, istoria revoluţionară a clasei muncitoare spaniole punea o problemă – detaşamentele de muncă reprezentau un factor natural de organizare pentru cei care intenţionau să-şi reconstruiască mişcarea. Şi aveau dreptate, căci organizarea politică a spaniolilor exilaţi şi-a consolidat poziţia în rândurile T.E., în ciuda eforturilor poliţiei regimului de la Vichy de a-i identifica şi îndepărta pe comunişti, anarhişti şi „anti-naţionali”.

Prezenţa acestui corp vast de exilaţi, mulţi dintre ei fiind luptători antifascişti experimentaţi, nu poate fi subestimată. „Rezistenţa era atitudinea naturală a exilaţilor spanioli din Franţa. Pentru ei nu exista dilema franceză de loialitate sau nu faţă de Pétain”. Ei continuau un război care începuse pe baricadele din Barcelona, deja se luptaseră cu trupele italiene şi germane în ţara lor şi erau pe cale să facă la fel şi în Franţa. La fel de mult, dacă nu chiar mai mult, ca agenţii englezi de la Special Operations Executive (Serviciul de Misiuni Speciale), spaniolii i-au instruit pe camarazii lor francezi în lupta armată.

Astfel, Serge Ravanel, membru al Rezistenţei franceze din zona oraşului Toulouse, a recunoscut că: „în timpul războiului din Spania, camarazii noştri au acumulat anumite cunoştinţe pe care noi nu le posedam; ei ştiau cum să facă bombe; ei ştiau cum să realizeze o ambuscadă; aveau o ştiinţă profundă a războiului de gherilă.” Pe lângă aceste cuvinte, s-ar mai putea spune despre spanioli că în timpul luptelor au dat dovadă de un curaj de neegalat, iar în tabăra lor nu s-a pus vreodată problema trădării sau a dezertării.

Astfel, în rândurile Travailleurs Etrangers a devenit un obicei sabotajul de nivel scăzut, care reprezintă simbolul rezistenţei clasei muncitoare. Într-un incident, 50 de mecanici francezi, bănuiţi de sabotaj industrial, au fost înlocuiţi de spanioli. Nivelul maşinilor stricate din motive necunoscute a crescut pe măşură ce spaniolii deveneau tot mai indiferenţi faţă de mecanica rudimentară a motoarelor. Astfel de incidente erau parte componentă a unei mişcări din ce în ce mai mari şi mai ramificate de sabotaj, o mişcare care a evoluat la dinamitarea instalaţiilor industriale şi a căilor ferate, atacuri cu grenade asupra parăzilor, cantinelor şi cazărmilor armatei germane, fără a mai menţiona şi asasinatele individuale.

Într-o evoluţie tipică, anarhiştii spanioli din Masivul Central au organizat rezistenţa în cadrul brigăzilor de T.E. care lucrau la un dig imens (barajul de pe Aigle). De la sabotarea drumurilor şi tunelurilor, grupul s-a transformat într-un puternic batalion de rezistenţă armata ce număra 150-200 de oameni, numit după respectivul baraj.

Până în 1942, s-a realizat o Rezistenţă puternică, între timp dispărând orice iluzie în legătură cu naziştii, concomitent cu creşterea controlului SS-ului asupra Parisului, a ordinelor pentru obţinerea de muncitori pentru fabricile germane, cu începutul deportării evreilor în lagărele de concentrare şi, începând din noiembrie, cu ocupaţia militară germană a zonei controlate de guvernul de la Vichy. Aceste evenimente au dus la creşterea motivaţiei de a rezista şi au dus la un sentiment de revoltă şi protest în rândul clasei muncitoare franceze.

Până la sfârşitul anului, mişcările de rezistenţă locale şi cele independente au început să se coordoneze mult mai bine. Până atunci, singura mişcare care acţiona în ambele teritorii era Frontul Naţional, întemeiat în mai 1941 şi condus de PCF. Aripa sa armată era reprezentată de Francs-Tireurs şi de Partisans Francais. Alte grupuri s-au unit pentru a forma Mouvements Unis de La Resistance (M.U.R./Mişcările Unite ale Rezistenţei), care avea ca aripă armată Armee Secrete (Armata Secretă). M.U.R. l-a recunoscut pe de Gaulle ca lider, însă comuniştii şi-au păstrat independenţa. Ambele grupări erau părţi componente ale Comite National de la Resistance (CNR/Comitetul Naţional al Rezistenţei).

Prin intermediul M.U.R. şi al CNR şi-a putut consolida de Gaulle poziţia în Franţa. Erau aprovizionate cu arme din Anglia şi Alger grupurile care recunoşteau conducerea acestuia şi care acceptau într-un anumit grad controlul tactic al S.O.E.-ului britanic. Gherilele F.T.P.F nu se puteau aproviziona decât cu armele capturate de la germani şi în urma interceptării ajutoarelor paraşutate de Aliaţi pentru Armata Secretă. Dincolo de diferenţele politice, existau divergenţe şi din punct de vedere tactic. Armata Secretă susţinea că Rezistenţa trebuia să fie gata pregătită pentru a susţine o debarcare a Aliaţilor. FTPF, la rândul lor, susţineau că era necesară o campanie imediată de hărţuiri, sabotaje şi ambuscade asupra armatei germane. De asemenea, doreau asasinarea individuală a unor ofiţeri germani, tactică respinsă de de Gaulle.

Spaniolii, la început activi în zonele de sud şi sud-est, s-au organizat, deşi unii dintre ei au luptat în cadrul unităţilor franceze. Formaţiunile spaniole au fost recunoscute ca independente, însă erau considerate părţi integrante ale Rezistenţei franceze din cadrul CNR. Principala formaţiune a fost Union Nacional Espanola (U.N.E./ Uniunea Naţională Spaniolă), condusă de comunişti şi întemeiată în noiembrie 1942. În 1944 şi-a schimbat denumirea în Agrupacion Guerrillera Espanola. A doua organizaţie, Alianza Democratica Espanola (Alianţa Democratică Spaniolă), care respingea controlul comunist, era formată din anarhişti (CNT/FAI), socialişti (UGT/PSOE), republicani independenţi şi de dreapta, naţionalişti basci şi catalani.

MAQUIS

Momentul critic al expansiunii Rezisteţei a fost în 1943, când a avut loc un influx de noi recruţi care fugeau de munca forţată. În iunie 1942 a fost emis un decret prin care se cereau muncitori francezi pentru întreprinderile germane. Acesta s-a dezvoltat în februarie 1943 prin crearea Service du Travail Obligatoire (S.T.O./Serviciul de Muncă Obligatorie), pentru a rezolva cererea mereu crescândă de muncitori din partea ministerului muncii german. S.T.O. a fost confruntat cu evadări individuale, greve şi cu mulţimi furioase care i-au eliberat pe muncitorii arestaţi de poliţia franceză. De asemenea, s-a dovedit a fi ingredientul vital la formarea rezistenţei armate din mediul rural – Maquis-ul.

Între aprilie şi decembrie 1943, peste 150000 de muncitori fugeau de S.T.O., iar numărul lor a crescut până la 300000 în iunie 1944. Mişcarea de rezistenţă a încurajat nesupunerea şi a asigura adăposturi, hrană şi arme pentru cei care evadau şi care luau drumul dealurilor şi al mediului rural. Maquis-ul a fost susţinut de populaţia rurală – nemulţumită de rechiziţionările de produse şi de impunerile S.T.O.-ului pentru asigurarea muncitorilor agricoli. Această dezvoltare a puterii gherilei în mediul rural de-a lungul anului 1943 a inaugurat o fază mult mai feroce a luptei armate, care a luat rapid forma unui război civil între Miliţie şi Maquis.

În timp ce pe termen lung planul era de a pregăti o insurecţie naţională în ajutorul unei aşteptate debarcări Aliate, au fost divergenţe în privinţa tacticii ce trebuia aplicate între timp. Unii era pentru organizarea unor formaţiuni de masă locale, deci pentru insurecţii locale. Alţii erau pentru organizarea unor formaţiuni mobile din 20-30 de oameni, lucru considerat a fi tactica cea mai viabilă. Fără îndoială, cei din urmă aveau dreptate. Astfel, în trei ocazii când Rezistenţa din sud a acţionat în masă pentru un război convenţional – pe Platoul Glieres, la Vercors şi Mont Mouchet, ea a fost depăşită numeric şi militar de germani. Spaniolii au participat la aceste acţiuni, însă i-au avertizat pe francezi despre acest aspect – mult prea bine cunoscut de ei din războiul împotriva lui Franco – că unităţile slab înarmate nu se pot angaja într-un război fără armament blindat, artilerie şi suport aerian.

În ciuda acestor probleme, Rezistenţa a provocat mari distrugeri infrastructurii şi a produs pierderi grele trupelor germane pe tot teritoriul Franţei în cele 18 luni de dinaintea zilei-Z. Rezistenţa putea neutraliza mult mai uşor decât aviaţia Aliată căile ferate, siturile industriale şi uzinele electrice, iar sistemul lor de informaţii, la început privit cu neîncredere de către britanici, s-a dovedit a fi de o importanţă decisivă. Între iunie 1943 şi mai 1944 au fost distruse aproape 2000 de locomotive. Numai în octombrie 1943 au fost înregistrate 3000 de atacuri asupra căilor ferate, 427 soldându-se cu mari distrugeri şi 127 de trenuri deraiate. Sabotajul a fost atât de eficient în Sud-Vest, aşa încât până la 6 iunie 1944 o călătorie de la Paris la Toulouse dura 3 zile!

În timp ce în nord gherilele erau mai puţin numeroase, au avut loc 500 de acte de rezistenţă între aprilie şi septembrie 1943, dintre care 278 au avut loc asupra căilor ferate şi a altor infrastructuri, soldate cu 950 de germani morţi şi alţi 1890 răniţi. În Normandia şi Bretania, spaniolii au aruncat in aer transformatoarele electrice, o gară şi un teren cu macaze, precum şi o parte dintr-un aeroport. Luptătorii spanioli din Rezistenţă l-au asasinat la Paris pe generalul von Schaumberg, comandantul Marelui Paris şi pe generalul von Ritter, responsabil cu recrutarea pentru munca forţată.

ELIBERAREA!

Eficacitatea campaniei de gherilă l-a făcut pe Eisenhower să afirme că efortul Rezistenţei din preajma zilei Z a fost egal cu cel a 15 divizii regulate. De asemenea, ajutorul pe care Maquis-ul l-a dat coloanei de înaintare nordice a Armatei a 7-a Americane a fost considerat cu echivalentul a 4-5 divizii regulate. Trebuie spus şi faptul că armatele aliate nu au pătruns niciodată în sudul Franţei. Întreaga zonă aflată la vest de Rhone şi la sud de Loira a fost eliberată în urma insurecţiei naţionale a Maquis-ului, ca de altfel şi Bretania, care adăpostea porturile de la Atlantic ce aveau puternice trupe germane.

În Departamentul L’Ariege, Corpul 14 Spaniol de Gherilă (reformat în aprilie 1942) a avut un rol important în alungarea nemţilor. Între 6 iunie şi august 1944, spaniolii din acest corp au atacat convoaiele germane şi au reuşit să elibereze câteva sate, înainte de a cuceri Foix, cartierul general german din acea zonă. O puternică coloană germană a încercat un contraatac, dar a fost prinsă într-o ambuscadă. În ciuda superiorităţii logistice, nemţii au fost seceraţi de mitraliere, iar 1200 dintre ei s-au predat. Un rol important l-a avut un mitralior izolat care i-a ciuruit pe nemţi cu gloanţele sale. Un luptător din rezistenţă îşi amintea de acest bărbat care „…trăgea ca un nebun”, adăugând, ca o explicaţie, „dar era spaniol, un guerillero”. Observatorii Aliaţi ai acestei luptei au afirmat că spaniolii erau „sigurele gherile perfecte”.

Printre alte exemple ale contribuţiei spaniole, putem menţiona batalionul anarhist Libertad, care a eliberat localitatea Cahors şi alte oraşe, ca şi participarea a 6000 de spanioli, luptători de gherilă, la eliberarea oraşului Toulouse. O întâlnire memorabilă a avut loc când germanii au încercat să se retragă prin zona Gard, după ce aceştia au pierdut oraşul Marseille. Un grup de 32 de spanioli şi 4 francezi a atacat o coloană germană (formată din 1300 de oameni, aflaţi în 60 de camione, 6 tancuri şi 2 tunuri) la La Madeiline, pe 22 august 1944. Luptătorii din Maquis au aruncat în aer drumul şi podurile de cale ferată şi s-au poziţionat pe dealurile înconjurătoare cu mitraliere. Lupta a durat de la 3 noaptea până a doua zi la prânz. 3 luptători din Maquis au fost răniţi, 110 nemţi au fost ucişi, 200 au fost răniţi iar restul s-a predat. Comandantul german s-a sinucis!

Peste 4000 de spanioli au participat în insurecţia Maquis-ului din Paris care a început pe 21 august 1944. Fotografiile îi arată înarmaţi şi luptând pe baricade în scene care ar putea fi uşor confundate cu luptele de stradă din Barcelona din iulie 1936. La scurt timp după aceea au fost ajutaţi de trupele debarcate pe plajele din Normandia. Primele unităţi care au intrat în Paris şi au ajuns la Hotel de Ville au fost cele din Compania 9 Tancuri din Divizia 2 Blindată Franceză. Jumătate din vehiculele cu şenile care conduceau coloana purtau nume de câmpuri de bătălii spaniole – „Guadalajara”, „Teruel”, „Madrid” and „Ebro”. Acestea erau încărcate cu spanioli, care serveau în număr de 3200 în Divizia 2 Blindată. Mulţi dintre aceştia erau veterani Diviziei 26 (Coloana Durruti), care intraseră în armată franceză din puşcării şi plecaseră să lupte în Africa de Nord.

Căpitanul Raymond Dronne, comandantul Companiei a 9-a, îşi aminteşte că anarhiştii spanioli „erau dificil şi uşor de comandat, în acelaşi timp”. În conformitate cu principiile lor libertare, „…era obligatoriu pentru ei să-şi accepte autoritatea ofiţerilor lor…Doreau să înţeleagă motivul pentru care făceau ceea ce li se cerea”. Totuşi, „…când îşi acordau încrederea, o făceau în totalitate şi complet”. „Aproape toţi erau antimilitarişti, dar erau soldaţi magnifici, curajoşi şi experimentaţi. Dacă au îmbrăţişat cauza noastră în mod spontan şi voluntar, au făcut-o pentru că era cauza libertăţii. Într-adevăr, aceştia au fost luptători pentru libertate”.

Compania a 9-a a defilat foarte frumos în parada victoriei de la Paris, când şi-a adunat tancurile la Arcul de Triumf. Au participat în bătăliile de pe Moselle şi au fost primele de au intrat în Strasbourg, alături de infanteria americană. Campania lor s-a sfârşit în Germania, la Berchtesgaden – „cuibul de vulturi” al lui Hitler. După ce au luptat de pe străzile Barcelonei până pe câmpurile de luptă din Spania, Nordul Africii şi Franţa spaniolii au fost victorioşi la finalul luptei cu gunoaiele naziste.

EPILOG

Eliberarea a dus la o scurtă perioada de euforie, cu Rezistenţa care a suplinit vidul de putere din Sud şi care s-a ocupat de colaboratori şi de rămăşiţele Miliţiei, a pus bazele unor comitete locale care să se ocupe cu distribuirea proviziilor şi cu reorganizarea comunităţilor pe o bază mai egalitară. Bărbaţii şi femeile simple erau acum în stăpânirea propriilor destine. Dar acest lucru nu avea să dureze prea mult. De Gaulle şi aliaţii săi nu doreau să vadă Sudul Franţei aflat sub controlul elementelor revoluţionare. Maquisarzii reprezentau o ameninţare deoarece „o armată de gherilă este întotdeauna o armată revoluţionară”. De Gaulle se temea de o revoluţie în Toulouse, unde gherila de 6000 de spanioli era încă „…impregnată cu spiritul revoluţionar pe care îl aduseseră de peste Pirinei”. Pentru a se rezolva această situaţie explozivă, Maquisarzilor li s-a oferit soluţia de a se dezarma sau de a intra în rândul trupelor franceze regulate pentru a ataca armatele germane din porturile de la Atlantic. Acest lucru ar fi arătat Americii că exista o armată naţională şi astfel nu era nevoie de o ocupaţie Aliată, dar s-ar fi realizat şi desfiinţarea bandelor înarmate, ca şi o trecere progresivă a puterii în mâinile gauliştilor. Acest lucru s-a realizat destul de uşor deoarece de Gaulle şi-a întărit controlul asupra unor poziţii-cheie din Rezistenţă prin aprovizionarea cu muniţii.

În total 25000 de spanioli au murit în lagăre sau luptând în unităţile armate. O dată cu capitularea Germaniei în 1945, spaniolii au sperat, lucru de înţeles, că Aliaţii îşi vor îndrepta atenţia asupra lui Franco şi că, fără ajutorul german şi italian, acesta va fi învins rapid. De fapt, mulţi au luptat sperând că se vor întoarce în Spania pentru a rezolva o afacere neterminată. Activitatea de gherilă antifascistă a continuat în Spania de-a lungul războiului. În acelaşi timp, exilaţii din Algeria şi Franţa se pregăteau pentru o întoarcere – strângând arme „împrumutate” din depozitele americane. De asemenea, în timp ce Divizia a 2-a Blindată Franceză avansa la nord de Paris, în Compania a 9-a, care aparţinea de această Divizie, au intrat în secret 6 membrii ai Coloanei Durruti, care luptaseră în Rezistenţa din Paris. În timp ce luptau de vechii lor camarazi din Compania a 9-a, aceştia au ascuns arme şi muniţie de pe câmpurile de luptă în locuri secrete, care mai târziu au fost strânse şi trimise în Spania.

Anul 1945 l-a găsit pe Franco izolat, condamnat de Marea Britanie, SUA şi URSS şi exclus de la Organizaţia Naţiunilor Unite. Guvernul laburist britanic, încă dinainte de alegeri a promis că va emite rapid o rezoluţie în chestiunea spaniolă. Dar, din păcate, istoria a dovedit că nu se putea avea încredere în britanici. Guvernul laburist, în ciuda promisiunilor sale, s-a folosit de diverse tertipuri la ONU pentru a întârzia luarea unei decizii în privinţa unei acţiuni efective, argumentând că această chestiune era o problemă internă a Spaniei şi a poporului său şi că nu dorea „să permită sau să încurajeze un război civil în acea ţară”. Blocada economică şi izolarea internaţională l-ar fi distrus pe Franco în câteva luni – dar Marea Britanie şi SUA nu au fost de acord cu aceste acţiuni, în ciuda protestelor celorlalte ţări, care ar fi susţinut, în caz de nevoie, o intervenţie armată. La fel ca în 1936-1939, pentru britanici şi americani, problema nu o reprezenta Franco, ci posibilitatea unei revoluţii „roşii” clasei muncitoare spaniole. Această atitudine s-a întărit pe măsură ce Războiul Rece s-a dezvoltat. A avut loc a reabilitare gradată a lui Franco, care a dus la recunoaşterea completă şi acceptarea Spaniei la ONU în 1955. Spania fascistă şi-a ocupat locul său la masa „nu aşa de” noii ordini mondiale.

Chiar şi în 1945, în timp ce unii încă sperau ca diplomaţia să ducă la restaurarea vechiului guvern republican, mulţi militanţi au optat pentru reînceperea luptei armate. Între 1944 şi 1950, aproape 15000 de gherile au luptat în Spania, aducând jumătate de ţară în stare de război. Dar, în ciuda grevelor din Barcelona şi regiunea Bască în care au fost implicaţi aproape 250000 de oameni, populaţia, temându-se de război şi represiune, nu s-a mai ridicat la luptă sau a sperat în diplomaţia „democraţiilor” occidentale. Gherilele spaniole au fost lăsate să lupte singure şi înarmate necorespunzător împotriva impresionantului aparat militar şi poliţienesc al lui Franco, care a fost mereu aprovizionat foarte bine cu informaţii despre mişcarea de gherilă din cealaltă parte a graniţei franceze. A fost o luptă inegală. Astfel, Juan Molina se plângea că „o întreagă generaţie de luptători s-a consumat în puşcării, fiind învinsă de această dată definitiv…Toată puterea vieţii are o limită şi această limită a fost foarte mult depăşită datorită Rezistenţei, îndurată în condiţii aproape inumane. Dar trebuia până la urmă să sucombe”.

Aceşti militanţi ai clasei muncitoare, care au luptat cu arma în mână împotriva Fascismului şi Capitalismului pentru 10-20 de ani merită mai mult decât o amintire, deşi şi aceasta le-a fost interzisă. Lupta pentru care ei şi-au dat viaţa nu s-a sfârşit – ne rămâne nouă datoria să o continuăm şi să păstrăm mereu aprinsă flacăra rezistenţei lor.

Related Link: http://iasromania.wordpress.com/2012/11/29/rezistenta-spaniola-in-franta-1939-1945/

This page has not been translated into Română yet.

This page can be viewed in
English Italiano Deutsch
© 2005-2024 Anarkismo.net. Unless otherwise stated by the author, all content is free for non-commercial reuse, reprint, and rebroadcast, on the net and elsewhere. Opinions are those of the contributors and are not necessarily endorsed by Anarkismo.net. [ Disclaimer | Privacy ]