user preferences

New Events

Iberia

no event posted in the last week

Upcoming Events

Iberia | Istoria

No upcoming events.

Rezistenţa Spaniolă n Franţa (1939-1945)

category iberia | istoria | opinion/analysis author Tuesday December 11, 2012 04:40author by Steven Report this post to the editors

Aceşti militanţi ai clasei muncitoare, care au luptat cu arma n mnă mpotriva Fascismului şi Capitalismului pentru 10-20 de ani merită mai mult dect o amintire, deşi şi aceasta le-a fost interzisă. Lupta pentru care ei şi-au dat viaţa nu s-a sfrşit ne rămne nouă datoria să o continuăm şi să păstrăm mereu aprinsă flacăra rezistenţei lor.
spanish_maquis_in_la_tresorerie.jpg

Cte pămnturi picioarele mele au bătut şi ochii mei au văzut! Ce de scene teribile ale dezolării şi ale morţii am văzut n acei ani de război continuu. Circumstanţe potrivnice ne-au făcut pe noi, anti-militariştii, cei mai experimentaţi soldaţi n luptă ai armatelor Aliate. (Murillo de la Cruz)

Numeroase mituri şi controverse ncă există despre Rezistenţa Franceză din timpul celui de-al doilea război mondial. Linia oficială, din punctul de vedere al gaulliştilor, dă o mare importanţă anunţului radiofonic al lui Charles de Gaulle din 18 iunie 1940, prin care poporul francez era chemat să continuie lupta mpotriva germanilor. Dar cel puţin pentru o componentă majoră a Rezistenţei, lupta armată nu a nceput pe 18 iunie 1940, ci pe 17 iulie 1936. Este puţin cunoscut faptul că 60.000 de exilaţi spanioli au luptat alături de Rezistenţa franceză, alături de alte mii de spanioli care au luptat n cadrul Armatei Franceze Libere. Acest articol aduce un omagiu eroilor uitati ai Rezistenţei Spaniole şi cercetează originile mai ndepărtate şi dezvoltarea Rezistenţei Franceze.

NFRNGERE, EXIL ŞI PRIZONIERAT

Victoriile fasciste din Spania au dus la mai multe valuri de refugiaţi care au trecut graniţa cu Franţa. Pnă n iunie 1938, circa 40-45.000 de refugiaţi trecuseră n Franţa, ceea ce a determinat pe alarmatul guvern al Franţei să decidă nchiderea frontierei. Chiar şi aşa, după căderea Cataloniei n ianuarie 1939, un val uman imens s-a revărsat spre nord. n urma oamenilor, venea Armata Republicană, aflată n retragere, urmată de o ariergardă formată din Divizia 26 (Coloana lui Durruti) şi elemente ale Armatei de pe Ebro. Presa de dreapta din Franţa a devenit aproape isterică, cu titluri mari pe prima pagină de genul SE VA REORGANIZA ARMATA REVOLUŢIONARĂ N FRANŢA? şi NCHIDEŢI GRANIŢELE BANDELOR ARMATE ALE F.A.I. ŞI POUM. Oricum, o dată cu căderea iminentă a oraşului Figueras n minile lui Franco, stnga franceză şi sensibilitatea umanitară au prevalat, iar graniţa franceză a fost redeschisă pentru a permite sutelor de mii de civili şi combatanţi să intre n Franţa.

Populaţia din Departamentul Pirineilor Orientali s-a dublat datorită influxului de spanioli. Trupele franceze din zonă au fost ntărite şi au fost aduse alte ajutoare n momentul n care Divizia 26 a ajuns la graniţă. Antonio Herrero, unul din membrii ei, şi amintea că eram consideraţi unii dintre cei mai periculoşi refugiaţi. O parte din opinia publică franceză se temea de altfel că roşii şi anarhiştii vor aduce revoluţia socială n Franţa.

n timp ce scăpaseră de armatele lui Franco, refugiatilor nu li se permitea să fie liberi. Ei au fost nchişi n lagăre de concentrare pe plăjile de la Argeles-sur-mer, St.Cyprien şi Barcares, nconjuraţi de srmă ghimpată şi ţăruşi. Poliţia franceză i vna pe cei care scăpau din lagăre. Adăposturile, proviziile şi ngrijirea medicală era aproape inexistentă n lagăre. Era interzisă distribuirea ziarelor de stnga (nu nsă şi a celor de dreapta). Şi mai mult, cei catalogati drept criminali sau radicali erau duşi n lagăre speciale, precum fortăreaţa de la Collioure şi lagărul de la Le Vernet. Aici, comuniştii şi anarhiştii erau ţinuţi ca prizonieri ntr-un regim de muncă silnică. Cei care au trăit experienţa acestor lagăre, mai trziu, şi-au amintit că acestea, deşi nu erau locuri de exterminare n masă, se asemănau n foarte multe privinţe cu lagărele de concentrare naziste.

Guvernul francez a ncercat să ncurajeze repatrierea, att n mod voluntar, ct şi cu ajutorul ameninţărilor. Dar n decembrie 1939 ncă mai erau n lagărele franceze cca. 250.000 de spanioli. Munca n construcţii le mbunătăţise ct de ct condiţiile din lagăre, deşi hrana, sănătatea şi asistenţa medicală avea lipsuri mari. Spaniolii au ncercat să se organizeze colectiv ct mai bine prin intermediul grupărilor principale politice.

BLITZKRIEG & REGIMUL DE LA VICHY

Cu un război european general iminent şi recunoscnd numeroasa mnă de muncă calificată industrială şi agricolă nchisă pe plaje, Franţa le-a oferit posibilitatea exilaţilor spanioli de a părăsi lagărele ncepnd cu aprilie 1939. Dar numai cu condiţia să obţină un contract individual de muncă la patronii/fermierii locali sau să se nscrie n companiile muncitoreşti (batalione de muncă), n Legiunea Străină sau n armata franceză. Deşi prima opţiune era cea de preferat, aproape 15.000 de spanioli s-au nrolat n Legiunea Străină, inclusiv elemente din Divizia 26 (Coloana lui Durruti), cărora li se oferiseră posibilitatea aceasta sau repatrierea forţată.

Astfel, numeroşi exilaţi spanioli s-au găsit la capătul ascuţi al blitzkrieg-ului lui Hitler n 1940. Peste 6.000 de spanioli au murit n război nainte de Armistiţiu, iar 14.000 au fost făcuţi prizonieri. Spaniolii capturaţi de nazişti n-au fost trataţi ca prizonieri de război, ci au fost trimişi direct n lagărele de concentrare, mai ales n cel de la Mauthausen. Din 12.000 de spanioli aflaţi n acel loc al morţii, doar 2.000 au reuşit să supravieţuiască pnă la eliberare. Alţi spanioli, care au servit n armata franceză, au luptat n Norvegia, ca parte a forţei expediţionare trimise la Narvik şi Trondheim. S-au distins datorită curajului lor, nsă au plătit un preţ greu. Din 1.200 au supravieţuit doar 300.

După intrarea triumfală a armatei germane n Paris, la 14 iunie 1940, Franţa s-a mpărţit n două zone zona ocupată şi cea neocupată. Ultima, care cuprindea centrul, sudul şi coasta mediteraneană, era guvernată de la Vichy de guvernul mareşalului Petain. La nceput, mulţi au văzut n Petain un salvator naţional, care a salvat ţara de la umilinţa nfrngerii totale. Dar regimul de la Vichy nu numai că a dus o politică de co-existenţă şi colaborare cu naziştii, dar a avur şi numeroase trăsături caracteristice unui regim fascist. Aşa-numita Revoluţie Naţională a lui Petain s-a desfăşurat sub sloganul Muncă, Familie, Patrie şi a urmărit o politică naţionalistă şi autoritară.

n august 1940, toate sindicatele au fost dizolvate şi nlocuite cu structurile corporate organice ale patronilor şi muncitorilor favorizate de fascism. Modelul acestei strategii erste uşor de identificat n Italia, n Spania (de altfel, relaţiile cordiale cu Franco au fost repede stabilite) şi Portugalia, iar n aceste ţări suportul pentru revoluţia naţională a venit mai ales din partea claselor mijlocii şi mari, din partea micilor industriaşi şi bancheri, din partea afaceriştilor locali şi ai proprietarilor de pămnt, din partea celor care erau implicaţi n profesii importante. Astfel de susţinători au fost repede instalaţi n aproape fiecare nivel al administraţiei. Viaţa de familie şi cea ţărănească au fost idealizate, iar Biserica Catolică a devenit un model moral, care implica valori comunale şi supunere. Au fost nfiinţate tabere de tineret şi militare. De asemenea, au fost stabilite liste de proscrişi mai ales din comunişti, socialişti, etc. unii fiind propuşi pentru arestare imediată, alţii urmnd a fi arestaţi la primul semn de ameninţare al ordinii publice.

Regimul de la Vichy va colabora activ la alegerea ostaticilor şi a forţei de muncă pentru germani, arestnd pe cei ce rezistau şi deportndu-i pe evrei. SS-ul şi Gestapo-ul au stabilit uşor contacte cu antisemiţii şi fasciştii francezi, de la care primeau informatii despre stngişti şi evrei. Nu a apărut nsă nici un partid fascist, mai ales că Hitler nu dorea o revigorare a naţionalismului francez. Dar membrii ai partidului fascist P.P.F. au fost trimişi să lupte (şi au murit) pe frontul din Rusia, iar n interior au fost folosiţi ca forţe paramilitare mpotriva Rezistenţei.

Dar cea mai importantă formaţiune a fost MILICE (Miliţia) formată n ianuarie 1943 din asociaţia de veterani Legion des Anciens Combattants (Legiunea Vechilor Combatanţi) de Joseph Darnard, ministru n guvernul de la Vichy responsabil cu forţele interne ale legii şi ordinii. Miliţia avangarda paramilitară a revoluţiei naţionale, a devenit o forţă puternică cu 150 000 de membrii, care acţiona ca un auxiliar al SS-ului şi Gestapo-ului şiera caracterizată de stilul fascist al regimului de la Vichy. Pnă n 1944 a fost singura forţă pe care s-au putut baza germanii n Franţa. Cei mai mulţi miliţieni au fost executaţi sumar de Rezistenţă cu puţin inainte sau imediat după Eliberare. O meritau cu prisosinţă.

REZISTENŢA

Mulţi francezi şi-au dat seama foarte greu de adevărata ideologie şi natură a ocupaţiei naziste şi a acoliţilor acesteia de la Vichy. n afară de o demonstraţie la Paris pe 11 noiembrie 1940 şi o grevă impresionantă a minerilor condusă de comunişti, nu a prea existat o confruntare publică cu nemţii n primii 2 ani de la nfrngere.

Faimosul apel radio al lui De Gaulle a fost doar unul dintre cele cteva puncte de nceput ale rezistenţei. De fapt, pnă n 1942, De Gaulle nu a fost un personaj important. Deşi era sprijinit de Churchill, americanii erau mai interesaţi să cştige colaborarea comandanţilor francezi ai regimului de la Vichy din Algeria. De Gaulle nici măcar nu a fost informat de planurile Aliaţilor n legătura cu Operaţiunea Torţa debarcarea n Algeria. A trebuit să se zbată puţin pentru a-şi consolida poziţia. Pentru a face acest lucru a căutat să-şi nteţească legăturile cu Rezistenţa n 1942 şi a trebuit să recunoască de facto att diversitatea, ct şi independenţa grupurilor de rezistenţă şi importanţa comuniştilor.

Partidul Comunist Francez a fost tare surprins de pactul de neagresiune ncheiat n august 1939 ntre Hitler şi Stalin, iar apoi a fost declarat ilegal de regimul de la Vichy. Acest lucru nseamnă că din punct de vedere organizaţional el a jucat un rol minor n primele acţiuni ale Rezistenţei, deşi militanţi individuali au fost implicaţi de la nceput, cum a fost şi n cazul grevei minerilor. Numai după invadarea URSS-ului de nemţi PCF s-a putut regrupa nsă n curnd a devenit un element important din punct de vedere politic, tactic şi organizaţional al Rezistenţei.

La nceputurile sale, Rezistenţa s-a dezvoltat de jos n sus. Rezistenţa timpurie nu a fost reprezentată de fapt dect de iniţiative secrete ale unor indivizi şi grupuri mici Primele acte de rezistenţă au fost n general graffiti-uri. De exemplu, din inversarea declaraţiei germane conform căreia pentru un german mort vor fi executaţi 10 francezi a ieşit Pentru fiecare francez ucis, vor fi executaţi 10 germani!, sau pur şi simplu inversarea sau ndepărtarea indicatoarelor pentru a induce n eroare pe inamic. La fel de important a fost şi faptul că o dată cu crearea unui grup nou se produceau şi se distribuiau n mod clandestin broşuri şi ziare ilegale. Această propagandă a dus la realizarea unei solidarităţi n atitudine, reuşindu-se unirea actelor de rezistenţă individuale.

Aceste mici grupuri de indivizi cu vederi apropriate au evoluat apoi n mişcările mai largi de luptă armată şi sabotaj şi n reţelele foarte ramificate care au realizat drumuri pentru evadări sau colectau informaţii despre germani. n nord, acestea au avut de suferit o cruntă represiune din partea Gestapo-ului, dar n sud aceste mişcări s-au putut dezvolta mai mult. Acest lucru a fost posibil att datorită factorilor geografici, ct şi faptului că această zonă nu s-a aflat sub controlul germanilor pnă n noiembrie 1942. Totuşi, a existat şi un alt factor vital spaniolii.

Regimul de la Vichy a dorit să beneficieze de marea forţă de lucru spaniolă care se afla n sud, astfel că s-au pus bazele la Travailleurs Etrangers (T.E. Muncitorii Stăini), de fapt corpuri de muncă forţată alcătuite din 2 5000 de bărbaţi. Pnă la sfrşitul lui 1940, peste 220000 de spanioli au fost forţaţi să muncească pentru ntreprinderi franceze şi germane n Franţa. Dar pentru autorităţile de la Vichy, istoria revoluţionară a clasei muncitoare spaniole punea o problemă detaşamentele de muncă reprezentau un factor natural de organizare pentru cei care intenţionau să-şi reconstruiască mişcarea. Şi aveau dreptate, căci organizarea politică a spaniolilor exilaţi şi-a consolidat poziţia n rndurile T.E., n ciuda eforturilor poliţiei regimului de la Vichy de a-i identifica şi ndepărta pe comunişti, anarhişti şi anti-naţionali.

Prezenţa acestui corp vast de exilaţi, mulţi dintre ei fiind luptători antifascişti experimentaţi, nu poate fi subestimată. Rezistenţa era atitudinea naturală a exilaţilor spanioli din Franţa. Pentru ei nu exista dilema franceză de loialitate sau nu faţă de Ptain. Ei continuau un război care ncepuse pe baricadele din Barcelona, deja se luptaseră cu trupele italiene şi germane n ţara lor şi erau pe cale să facă la fel şi n Franţa. La fel de mult, dacă nu chiar mai mult, ca agenţii englezi de la Special Operations Executive (Serviciul de Misiuni Speciale), spaniolii i-au instruit pe camarazii lor francezi n lupta armată.

Astfel, Serge Ravanel, membru al Rezistenţei franceze din zona oraşului Toulouse, a recunoscut că: n timpul războiului din Spania, camarazii noştri au acumulat anumite cunoştinţe pe care noi nu le posedam; ei ştiau cum să facă bombe; ei ştiau cum să realizeze o ambuscadă; aveau o ştiinţă profundă a războiului de gherilă. Pe lngă aceste cuvinte, s-ar mai putea spune despre spanioli că n timpul luptelor au dat dovadă de un curaj de neegalat, iar n tabăra lor nu s-a pus vreodată problema trădării sau a dezertării.

Astfel, n rndurile Travailleurs Etrangers a devenit un obicei sabotajul de nivel scăzut, care reprezintă simbolul rezistenţei clasei muncitoare. ntr-un incident, 50 de mecanici francezi, bănuiţi de sabotaj industrial, au fost nlocuiţi de spanioli. Nivelul maşinilor stricate din motive necunoscute a crescut pe măşură ce spaniolii deveneau tot mai indiferenţi faţă de mecanica rudimentară a motoarelor. Astfel de incidente erau parte componentă a unei mişcări din ce n ce mai mari şi mai ramificate de sabotaj, o mişcare care a evoluat la dinamitarea instalaţiilor industriale şi a căilor ferate, atacuri cu grenade asupra parăzilor, cantinelor şi cazărmilor armatei germane, fără a mai menţiona şi asasinatele individuale.

ntr-o evoluţie tipică, anarhiştii spanioli din Masivul Central au organizat rezistenţa n cadrul brigăzilor de T.E. care lucrau la un dig imens (barajul de pe Aigle). De la sabotarea drumurilor şi tunelurilor, grupul s-a transformat ntr-un puternic batalion de rezistenţă armata ce număra 150-200 de oameni, numit după respectivul baraj.

Pnă n 1942, s-a realizat o Rezistenţă puternică, ntre timp dispărnd orice iluzie n legătură cu naziştii, concomitent cu creşterea controlului SS-ului asupra Parisului, a ordinelor pentru obţinerea de muncitori pentru fabricile germane, cu nceputul deportării evreilor n lagărele de concentrare şi, ncepnd din noiembrie, cu ocupaţia militară germană a zonei controlate de guvernul de la Vichy. Aceste evenimente au dus la creşterea motivaţiei de a rezista şi au dus la un sentiment de revoltă şi protest n rndul clasei muncitoare franceze.

Pnă la sfrşitul anului, mişcările de rezistenţă locale şi cele independente au nceput să se coordoneze mult mai bine. Pnă atunci, singura mişcare care acţiona n ambele teritorii era Frontul Naţional, ntemeiat n mai 1941 şi condus de PCF. Aripa sa armată era reprezentată de Francs-Tireurs şi de Partisans Francais. Alte grupuri s-au unit pentru a forma Mouvements Unis de La Resistance (M.U.R./Mişcările Unite ale Rezistenţei), care avea ca aripă armată Armee Secrete (Armata Secretă). M.U.R. l-a recunoscut pe de Gaulle ca lider, nsă comuniştii şi-au păstrat independenţa. Ambele grupări erau părţi componente ale Comite National de la Resistance (CNR/Comitetul Naţional al Rezistenţei).

Prin intermediul M.U.R. şi al CNR şi-a putut consolida de Gaulle poziţia n Franţa. Erau aprovizionate cu arme din Anglia şi Alger grupurile care recunoşteau conducerea acestuia şi care acceptau ntr-un anumit grad controlul tactic al S.O.E.-ului britanic. Gherilele F.T.P.F nu se puteau aproviziona dect cu armele capturate de la germani şi n urma interceptării ajutoarelor paraşutate de Aliaţi pentru Armata Secretă. Dincolo de diferenţele politice, existau divergenţe şi din punct de vedere tactic. Armata Secretă susţinea că Rezistenţa trebuia să fie gata pregătită pentru a susţine o debarcare a Aliaţilor. FTPF, la rndul lor, susţineau că era necesară o campanie imediată de hărţuiri, sabotaje şi ambuscade asupra armatei germane. De asemenea, doreau asasinarea individuală a unor ofiţeri germani, tactică respinsă de de Gaulle.

Spaniolii, la nceput activi n zonele de sud şi sud-est, s-au organizat, deşi unii dintre ei au luptat n cadrul unităţilor franceze. Formaţiunile spaniole au fost recunoscute ca independente, nsă erau considerate părţi integrante ale Rezistenţei franceze din cadrul CNR. Principala formaţiune a fost Union Nacional Espanola (U.N.E./ Uniunea Naţională Spaniolă), condusă de comunişti şi ntemeiată n noiembrie 1942. n 1944 şi-a schimbat denumirea n Agrupacion Guerrillera Espanola. A doua organizaţie, Alianza Democratica Espanola (Alianţa Democratică Spaniolă), care respingea controlul comunist, era formată din anarhişti (CNT/FAI), socialişti (UGT/PSOE), republicani independenţi şi de dreapta, naţionalişti basci şi catalani.

MAQUIS

Momentul critic al expansiunii Rezisteţei a fost n 1943, cnd a avut loc un influx de noi recruţi care fugeau de munca forţată. n iunie 1942 a fost emis un decret prin care se cereau muncitori francezi pentru ntreprinderile germane. Acesta s-a dezvoltat n februarie 1943 prin crearea Service du Travail Obligatoire (S.T.O./Serviciul de Muncă Obligatorie), pentru a rezolva cererea mereu crescndă de muncitori din partea ministerului muncii german. S.T.O. a fost confruntat cu evadări individuale, greve şi cu mulţimi furioase care i-au eliberat pe muncitorii arestaţi de poliţia franceză. De asemenea, s-a dovedit a fi ingredientul vital la formarea rezistenţei armate din mediul rural Maquis-ul.

ntre aprilie şi decembrie 1943, peste 150000 de muncitori fugeau de S.T.O., iar numărul lor a crescut pnă la 300000 n iunie 1944. Mişcarea de rezistenţă a ncurajat nesupunerea şi a asigura adăposturi, hrană şi arme pentru cei care evadau şi care luau drumul dealurilor şi al mediului rural. Maquis-ul a fost susţinut de populaţia rurală nemulţumită de rechiziţionările de produse şi de impunerile S.T.O.-ului pentru asigurarea muncitorilor agricoli. Această dezvoltare a puterii gherilei n mediul rural de-a lungul anului 1943 a inaugurat o fază mult mai feroce a luptei armate, care a luat rapid forma unui război civil ntre Miliţie şi Maquis.

n timp ce pe termen lung planul era de a pregăti o insurecţie naţională n ajutorul unei aşteptate debarcări Aliate, au fost divergenţe n privinţa tacticii ce trebuia aplicate ntre timp. Unii era pentru organizarea unor formaţiuni de masă locale, deci pentru insurecţii locale. Alţii erau pentru organizarea unor formaţiuni mobile din 20-30 de oameni, lucru considerat a fi tactica cea mai viabilă. Fără ndoială, cei din urmă aveau dreptate. Astfel, n trei ocazii cnd Rezistenţa din sud a acţionat n masă pentru un război convenţional pe Platoul Glieres, la Vercors şi Mont Mouchet, ea a fost depăşită numeric şi militar de germani. Spaniolii au participat la aceste acţiuni, nsă i-au avertizat pe francezi despre acest aspect mult prea bine cunoscut de ei din războiul mpotriva lui Franco că unităţile slab narmate nu se pot angaja ntr-un război fără armament blindat, artilerie şi suport aerian.

n ciuda acestor probleme, Rezistenţa a provocat mari distrugeri infrastructurii şi a produs pierderi grele trupelor germane pe tot teritoriul Franţei n cele 18 luni de dinaintea zilei-Z. Rezistenţa putea neutraliza mult mai uşor dect aviaţia Aliată căile ferate, siturile industriale şi uzinele electrice, iar sistemul lor de informaţii, la nceput privit cu nencredere de către britanici, s-a dovedit a fi de o importanţă decisivă. ntre iunie 1943 şi mai 1944 au fost distruse aproape 2000 de locomotive. Numai n octombrie 1943 au fost nregistrate 3000 de atacuri asupra căilor ferate, 427 soldndu-se cu mari distrugeri şi 127 de trenuri deraiate. Sabotajul a fost att de eficient n Sud-Vest, aşa nct pnă la 6 iunie 1944 o călătorie de la Paris la Toulouse dura 3 zile!

n timp ce n nord gherilele erau mai puţin numeroase, au avut loc 500 de acte de rezistenţă ntre aprilie şi septembrie 1943, dintre care 278 au avut loc asupra căilor ferate şi a altor infrastructuri, soldate cu 950 de germani morţi şi alţi 1890 răniţi. n Normandia şi Bretania, spaniolii au aruncat in aer transformatoarele electrice, o gară şi un teren cu macaze, precum şi o parte dintr-un aeroport. Luptătorii spanioli din Rezistenţă l-au asasinat la Paris pe generalul von Schaumberg, comandantul Marelui Paris şi pe generalul von Ritter, responsabil cu recrutarea pentru munca forţată.

ELIBERAREA!

Eficacitatea campaniei de gherilă l-a făcut pe Eisenhower să afirme că efortul Rezistenţei din preajma zilei Z a fost egal cu cel a 15 divizii regulate. De asemenea, ajutorul pe care Maquis-ul l-a dat coloanei de naintare nordice a Armatei a 7-a Americane a fost considerat cu echivalentul a 4-5 divizii regulate. Trebuie spus şi faptul că armatele aliate nu au pătruns niciodată n sudul Franţei. ntreaga zonă aflată la vest de Rhone şi la sud de Loira a fost eliberată n urma insurecţiei naţionale a Maquis-ului, ca de altfel şi Bretania, care adăpostea porturile de la Atlantic ce aveau puternice trupe germane.

n Departamentul LAriege, Corpul 14 Spaniol de Gherilă (reformat n aprilie 1942) a avut un rol important n alungarea nemţilor. ntre 6 iunie şi august 1944, spaniolii din acest corp au atacat convoaiele germane şi au reuşit să elibereze cteva sate, nainte de a cuceri Foix, cartierul general german din acea zonă. O puternică coloană germană a ncercat un contraatac, dar a fost prinsă ntr-o ambuscadă. n ciuda superiorităţii logistice, nemţii au fost seceraţi de mitraliere, iar 1200 dintre ei s-au predat. Un rol important l-a avut un mitralior izolat care i-a ciuruit pe nemţi cu gloanţele sale. Un luptător din rezistenţă şi amintea de acest bărbat care trăgea ca un nebun, adăugnd, ca o explicaţie, dar era spaniol, un guerillero. Observatorii Aliaţi ai acestei luptei au afirmat că spaniolii erau sigurele gherile perfecte.

Printre alte exemple ale contribuţiei spaniole, putem menţiona batalionul anarhist Libertad, care a eliberat localitatea Cahors şi alte oraşe, ca şi participarea a 6000 de spanioli, luptători de gherilă, la eliberarea oraşului Toulouse. O ntlnire memorabilă a avut loc cnd germanii au ncercat să se retragă prin zona Gard, după ce aceştia au pierdut oraşul Marseille. Un grup de 32 de spanioli şi 4 francezi a atacat o coloană germană (formată din 1300 de oameni, aflaţi n 60 de camione, 6 tancuri şi 2 tunuri) la La Madeiline, pe 22 august 1944. Luptătorii din Maquis au aruncat n aer drumul şi podurile de cale ferată şi s-au poziţionat pe dealurile nconjurătoare cu mitraliere. Lupta a durat de la 3 noaptea pnă a doua zi la prnz. 3 luptători din Maquis au fost răniţi, 110 nemţi au fost ucişi, 200 au fost răniţi iar restul s-a predat. Comandantul german s-a sinucis!

Peste 4000 de spanioli au participat n insurecţia Maquis-ului din Paris care a nceput pe 21 august 1944. Fotografiile i arată narmaţi şi luptnd pe baricade n scene care ar putea fi uşor confundate cu luptele de stradă din Barcelona din iulie 1936. La scurt timp după aceea au fost ajutaţi de trupele debarcate pe plajele din Normandia. Primele unităţi care au intrat n Paris şi au ajuns la Hotel de Ville au fost cele din Compania 9 Tancuri din Divizia 2 Blindată Franceză. Jumătate din vehiculele cu şenile care conduceau coloana purtau nume de cmpuri de bătălii spaniole Guadalajara, Teruel, Madrid and Ebro. Acestea erau ncărcate cu spanioli, care serveau n număr de 3200 n Divizia 2 Blindată. Mulţi dintre aceştia erau veterani Diviziei 26 (Coloana Durruti), care intraseră n armată franceză din puşcării şi plecaseră să lupte n Africa de Nord.

Căpitanul Raymond Dronne, comandantul Companiei a 9-a, şi aminteşte că anarhiştii spanioli erau dificil şi uşor de comandat, n acelaşi timp. n conformitate cu principiile lor libertare, era obligatoriu pentru ei să-şi accepte autoritatea ofiţerilor lorDoreau să nţeleagă motivul pentru care făceau ceea ce li se cerea. Totuşi, cnd şi acordau ncrederea, o făceau n totalitate şi complet. Aproape toţi erau antimilitarişti, dar erau soldaţi magnifici, curajoşi şi experimentaţi. Dacă au mbrăţişat cauza noastră n mod spontan şi voluntar, au făcut-o pentru că era cauza libertăţii. ntr-adevăr, aceştia au fost luptători pentru libertate.

Compania a 9-a a defilat foarte frumos n parada victoriei de la Paris, cnd şi-a adunat tancurile la Arcul de Triumf. Au participat n bătăliile de pe Moselle şi au fost primele de au intrat n Strasbourg, alături de infanteria americană. Campania lor s-a sfrşit n Germania, la Berchtesgaden cuibul de vulturi al lui Hitler. După ce au luptat de pe străzile Barcelonei pnă pe cmpurile de luptă din Spania, Nordul Africii şi Franţa spaniolii au fost victorioşi la finalul luptei cu gunoaiele naziste.

EPILOG

Eliberarea a dus la o scurtă perioada de euforie, cu Rezistenţa care a suplinit vidul de putere din Sud şi care s-a ocupat de colaboratori şi de rămăşiţele Miliţiei, a pus bazele unor comitete locale care să se ocupe cu distribuirea proviziilor şi cu reorganizarea comunităţilor pe o bază mai egalitară. Bărbaţii şi femeile simple erau acum n stăpnirea propriilor destine. Dar acest lucru nu avea să dureze prea mult. De Gaulle şi aliaţii săi nu doreau să vadă Sudul Franţei aflat sub controlul elementelor revoluţionare. Maquisarzii reprezentau o ameninţare deoarece o armată de gherilă este ntotdeauna o armată revoluţionară. De Gaulle se temea de o revoluţie n Toulouse, unde gherila de 6000 de spanioli era ncă impregnată cu spiritul revoluţionar pe care l aduseseră de peste Pirinei. Pentru a se rezolva această situaţie explozivă, Maquisarzilor li s-a oferit soluţia de a se dezarma sau de a intra n rndul trupelor franceze regulate pentru a ataca armatele germane din porturile de la Atlantic. Acest lucru ar fi arătat Americii că exista o armată naţională şi astfel nu era nevoie de o ocupaţie Aliată, dar s-ar fi realizat şi desfiinţarea bandelor narmate, ca şi o trecere progresivă a puterii n minile gauliştilor. Acest lucru s-a realizat destul de uşor deoarece de Gaulle şi-a ntărit controlul asupra unor poziţii-cheie din Rezistenţă prin aprovizionarea cu muniţii.

n total 25000 de spanioli au murit n lagăre sau luptnd n unităţile armate. O dată cu capitularea Germaniei n 1945, spaniolii au sperat, lucru de nţeles, că Aliaţii şi vor ndrepta atenţia asupra lui Franco şi că, fără ajutorul german şi italian, acesta va fi nvins rapid. De fapt, mulţi au luptat spernd că se vor ntoarce n Spania pentru a rezolva o afacere neterminată. Activitatea de gherilă antifascistă a continuat n Spania de-a lungul războiului. n acelaşi timp, exilaţii din Algeria şi Franţa se pregăteau pentru o ntoarcere strngnd arme mprumutate din depozitele americane. De asemenea, n timp ce Divizia a 2-a Blindată Franceză avansa la nord de Paris, n Compania a 9-a, care aparţinea de această Divizie, au intrat n secret 6 membrii ai Coloanei Durruti, care luptaseră n Rezistenţa din Paris. n timp ce luptau de vechii lor camarazi din Compania a 9-a, aceştia au ascuns arme şi muniţie de pe cmpurile de luptă n locuri secrete, care mai trziu au fost strnse şi trimise n Spania.

Anul 1945 l-a găsit pe Franco izolat, condamnat de Marea Britanie, SUA şi URSS şi exclus de la Organizaţia Naţiunilor Unite. Guvernul laburist britanic, ncă dinainte de alegeri a promis că va emite rapid o rezoluţie n chestiunea spaniolă. Dar, din păcate, istoria a dovedit că nu se putea avea ncredere n britanici. Guvernul laburist, n ciuda promisiunilor sale, s-a folosit de diverse tertipuri la ONU pentru a ntrzia luarea unei decizii n privinţa unei acţiuni efective, argumentnd că această chestiune era o problemă internă a Spaniei şi a poporului său şi că nu dorea să permită sau să ncurajeze un război civil n acea ţară. Blocada economică şi izolarea internaţională l-ar fi distrus pe Franco n cteva luni dar Marea Britanie şi SUA nu au fost de acord cu aceste acţiuni, n ciuda protestelor celorlalte ţări, care ar fi susţinut, n caz de nevoie, o intervenţie armată. La fel ca n 1936-1939, pentru britanici şi americani, problema nu o reprezenta Franco, ci posibilitatea unei revoluţii roşii clasei muncitoare spaniole. Această atitudine s-a ntărit pe măsură ce Războiul Rece s-a dezvoltat. A avut loc a reabilitare gradată a lui Franco, care a dus la recunoaşterea completă şi acceptarea Spaniei la ONU n 1955. Spania fascistă şi-a ocupat locul său la masa nu aşa de noii ordini mondiale.

Chiar şi n 1945, n timp ce unii ncă sperau ca diplomaţia să ducă la restaurarea vechiului guvern republican, mulţi militanţi au optat pentru renceperea luptei armate. ntre 1944 şi 1950, aproape 15000 de gherile au luptat n Spania, aducnd jumătate de ţară n stare de război. Dar, n ciuda grevelor din Barcelona şi regiunea Bască n care au fost implicaţi aproape 250000 de oameni, populaţia, temndu-se de război şi represiune, nu s-a mai ridicat la luptă sau a sperat n diplomaţia democraţiilor occidentale. Gherilele spaniole au fost lăsate să lupte singure şi narmate necorespunzător mpotriva impresionantului aparat militar şi poliţienesc al lui Franco, care a fost mereu aprovizionat foarte bine cu informaţii despre mişcarea de gherilă din cealaltă parte a graniţei franceze. A fost o luptă inegală. Astfel, Juan Molina se plngea că o ntreagă generaţie de luptători s-a consumat n puşcării, fiind nvinsă de această dată definitivToată puterea vieţii are o limită şi această limită a fost foarte mult depăşită datorită Rezistenţei, ndurată n condiţii aproape inumane. Dar trebuia pnă la urmă să sucombe.

Aceşti militanţi ai clasei muncitoare, care au luptat cu arma n mnă mpotriva Fascismului şi Capitalismului pentru 10-20 de ani merită mai mult dect o amintire, deşi şi aceasta le-a fost interzisă. Lupta pentru care ei şi-au dat viaţa nu s-a sfrşit ne rămne nouă datoria să o continuăm şi să păstrăm mereu aprinsă flacăra rezistenţei lor.

Related Link: http://iasromania.wordpress.com/2012/11/29/rezistenta-s...1945/
This page can be viewed in
English Italiano Deutsch
Qu est passant a Catalunya?
2005-2017 Anarkismo.net. Unless otherwise stated by the author, all content is free for non-commercial reuse, reprint, and rebroadcast, on the net and elsewhere. Opinions are those of the contributors and are not necessarily endorsed by Anarkismo.net. [ Disclaimer | Privacy ]